The Stars My Destination

Alfred Bester este unul dintre cei mai tari autori SF, însă prea puțin popularizat pe melegaurile mioritice. Naiba știe de ce. Cam tot ce e cunoscut și îi poartă semnătura se reduce la singurul său roman care a câștigat premiul Hugo, și anume The Demolished Man. Deși a colaborat cu Roger Zelazny și peste ocean este atât de apreciat încât, în onoarea sa, în Babylon 5, a fost făcut un perosnaj cu numele lui, spre a-i onora creațiile (aici tot despre Omul Demolat e vorba), cumva, opera sa, care este mică, însă semnificicativă pentru gen, nu a devenit însă atât de populară precum alte minunații gen Twilight sau 50 Shades of Grey. Pe cele din urmă le recomand, desigur, idio.. adică dobit... adică romanticilor incurabili, care nu au avut încă ocazia să vadă o scriitură cu iubire mai acătării. Însă, revenid la Bester, ambele cărți pe care i le-am citit mi s-au părut excelente.

The Stars My Destination (numită și Tiger, Tiger), este o capodoperă a genului SF, bazată pe ideea de transformare a unui individ, care evoluază, atingându-și maximul de potențial și autodepășindu-se, până la un moment dat în care omul devine supraom, și Nietzche poate dormi liniștit pentru că cineva chiar a luat-o de bună pe asta cu superioritatea indivitului.

Povestea vine cam așa. Prin secolul 25, problemele erau cam mari în galaxie. Dar când vreodată e viitorul liniștit și pașnic, ca să cetim și noi despre oameni care fac mâncare, copii care se joacă prin parcări și politicieni iubitori și cinstiți care nu baga în buzunar decât mâinile și asta doar când e frig. Dacă există vreo carte d-asta, aș citi-o și dacă s-ar scoroji pereții, numai să văd ceva diferit, dar în fine.

Odată cu descoperirea călătoriei interplanetare și teraformării altor parcele, prin Sistemul Solar, apar două facțiuni care cât pe ce să se mardească. Adică Planetele interioare, Pământ, Marte, Mercur și Venus și Sateliții Exteriori, anume toate zonele pe care ai putea să stai, de prin jurul marilor gazoase de gen Jupiter sau Uranus (și mi s-a luat de gluma aia cretină pe baza unei planete cool). Cum erau ele puse pe cârpit și foamea de resurse, recunoaștere și sânge îi cam strângea la burtă pe omuleți, se întâmplă să se descopere una bucată inovație care să cam pună oleacă pauză la conflict pe de o parte, pe de altă să-i impingă la manevere și mai naspa pe baieții veseli cu arme și nave. Și anume se descopera accidental teleportarea. Într-un fel, pentru că nu e pe bază de Scotty și nave cu buffer molecular în care poți sta liniștit.

Totul începe cu un anume Jaunt, care, de frică, în cadrul unui experiment care urma să-l scurteze de o viață, sau cam așa, dispare din locul unde era prins ca într-o menghină și apare la vreo câțiva metrii mai încolo. Îl iau băieții, îl supun la toate experimentele posibile și nimic nu funcționează. Drept pentru care încep să reproducă condițiile, mai bine zis să-l pună în pericol de moarte. Și, ca mecanism de autoapărare merge. Drept pentru care se pun bazele Jauntării, noul tip de teleportare ca la carte.

În cazul de față, chestie extrem de inteligentă, teleportarea mișcă cumva universul pe sub tine, deci nu mai există cazuri cretine de discuții dacă ești tu ala sau o copie făcută din molecule și asamblată în altă parte. Dacă jauntezi, pur și simplu îți imaginezi că ești în alt loc, se aprinde beculețul în cap, sau dă Mama Omida din hipotalamus cu ghiocul și brusc, ghici ce, chair ești în alt loc. Numai că nu orice prost poate, pentru că, desigur, trebuie să fii dotat oleacă din punct de vedere al inteligenței native sau cu ceva efort intelectual masiv ca sa-ți atingi planul.

Personajul principal însă, este un mediocru. Defapt mai jos un pic, este prost de-a binelea, deci jauntarea e ultima lui problemă. Cum își găsise și el un post de inginer (mai mult mecanic, dar la vremea aia trebuia să sune bine), îl iau unii pe o navă, să înșurubeze și el p-acolo ceva și să mai dea cu mătura, însă partea proastă e că se întâmplă nasoala și nava cam bubuie. Dintr-o pură întâmplare combinată cu un extrem de bun instinct de supraviețuire, băiatul supravițuiește într-un dulap, de unde, cu un efort extraordinar, mai iese din când în când, încercând să drămuiască resursele, în vederea supraviețuirii a câtorva minute, care se transformă în zile, ore, săptămâni.

Pare să fie salvat la un moment dat, când o altă navă se apropie, însă, cu toate eforturile lui, care îi reușesc până la urmă și se face văzut și auzit, dacă nu mă înșel, noii veniți îl ignoră  și îl lasă acolo să moară. Și de aici lucrurile devin foarte tari, pentru că, psihologic, toți avem cică un buton undeva acolo, pe care dacă cineva apasă, oricât de dobitoci, mediocrii, emo, sau în depresie am fi, brusc ne realizăm nivelul și facem tot ce e posibil să-l depășim. Avem parte de acea determinare extraordinară și ajungem să evoluam într-un ritm atât de alert, încât uimim prin propria noastră perseverență. Și ce motiv mai bun să te miști din loc, decât dorința de răzbunare. Tipul cu pricina nu numai că scapă, ba mai și devine un adevărat pericol pentru dușmanii săi și ajunge în cele din urmă o adevărată forță în Galaxie, aproape pe cont propriu.

Cartea a fost comparată cu o versiune SF a Contelui de Monte Cristo, cu care se aseamănă oarecum, însă nu e o clonă sau ceva. Doar există elemente comune, iar eu, personal o prefer pe aceasta (sorry nea’ Dumas, mi-au plăcut mai mult mușchetarii...). E scurtuță, vreo 300 de pagini de voie deci merge citită într-un weekend și tratează niște teme intersant prezentate. Mai ales partea în care bogații, care erau prea snobi să se teleporteze, ajung să meargă cât mai încet posibil, făcând din mersul pe jos  o activitate extraordinară și complet elegantă, iar mașinile și autobuzele, niște obiecte de lux, destul de rare în mâna mojicilor, care oricum, pot, în mare parte, să ajungă oriunde cu puterea gândului. Defapt nu oriunde, căci în fucție de abilite, poți ajunge la maxim câțiva kilometrii dintr-o singură jauntare. Adică nu ești Doamne-Doamne să te teleportezi prin vacuum, așa, după propriul chef.

Recomand această carte pentru toți iubitorii genului, iar până acum Bester nu m-a dezamăgit. Sper să apuc să-i citesc întreaga operă, pentru că pare extrem de OK. No, bine. Că dacă nu, e rău.