Alfred Bester este unul dintre cei mai tari autori SF, însă
prea puțin popularizat pe melegaurile mioritice. Naiba știe de ce. Cam tot ce e
cunoscut și îi poartă semnătura se reduce la singurul său roman care a câștigat
premiul Hugo, și anume The Demolished Man. Deși a colaborat cu Roger Zelazny și
peste ocean este atât de apreciat încât, în onoarea sa, în Babylon 5, a fost
făcut un perosnaj cu numele lui, spre a-i onora creațiile (aici tot despre Omul
Demolat e vorba), cumva, opera sa, care este mică, însă semnificicativă pentru
gen, nu a devenit însă atât de populară precum alte minunații gen Twilight sau
50 Shades of Grey. Pe cele din urmă le recomand, desigur, idio.. adică dobit...
adică romanticilor incurabili, care nu au avut încă ocazia să vadă o scriitură
cu iubire mai acătării. Însă, revenid la Bester, ambele cărți pe care i le-am
citit mi s-au părut excelente.
The Stars My Destination (numită și Tiger, Tiger), este o capodoperă a genului SF, bazată pe ideea
de transformare a unui individ, care evoluază, atingându-și maximul de
potențial și autodepășindu-se, până la un moment dat în care omul devine
supraom, și Nietzche poate dormi liniștit pentru că cineva chiar a luat-o de
bună pe asta cu superioritatea indivitului.
Povestea vine cam așa. Prin secolul 25, problemele erau cam mari în
galaxie. Dar când vreodată e viitorul liniștit și pașnic, ca să cetim și noi
despre oameni care fac mâncare, copii care se joacă prin parcări și politicieni
iubitori și cinstiți care nu baga în buzunar decât mâinile și asta doar când e
frig. Dacă există vreo carte d-asta, aș citi-o și dacă s-ar scoroji pereții,
numai să văd ceva diferit, dar în fine.
Odată cu descoperirea călătoriei interplanetare și teraformării altor
parcele, prin Sistemul Solar, apar două facțiuni care cât pe ce să se
mardească. Adică Planetele interioare, Pământ, Marte, Mercur și Venus și
Sateliții Exteriori, anume toate zonele pe care ai putea să stai, de prin jurul
marilor gazoase de gen Jupiter sau Uranus (și mi s-a luat de gluma aia cretină
pe baza unei planete cool). Cum erau ele puse pe cârpit și foamea de resurse,
recunoaștere și sânge îi cam strângea la burtă pe omuleți, se întâmplă să se
descopere una bucată inovație care să cam pună oleacă pauză la conflict pe de o
parte, pe de altă să-i impingă la manevere și mai naspa pe baieții veseli cu
arme și nave. Și anume se descopera accidental teleportarea. Într-un fel,
pentru că nu e pe bază de Scotty și nave cu buffer molecular în care poți
sta liniștit.
Totul începe cu un anume Jaunt, care, de frică, în cadrul unui experiment
care urma să-l scurteze de o viață, sau cam așa, dispare din locul unde era
prins ca într-o menghină și apare la vreo câțiva metrii mai încolo. Îl iau
băieții, îl supun la toate experimentele posibile și nimic nu funcționează.
Drept pentru care încep să reproducă condițiile, mai bine zis să-l pună în
pericol de moarte. Și, ca mecanism de autoapărare merge. Drept pentru care se
pun bazele Jauntării, noul tip de teleportare ca la carte.
În cazul de față, chestie extrem de inteligentă, teleportarea mișcă cumva
universul pe sub tine, deci nu mai există cazuri cretine de discuții dacă ești
tu ala sau o copie făcută din molecule și asamblată în altă parte. Dacă
jauntezi, pur și simplu îți imaginezi că ești în alt loc, se aprinde beculețul
în cap, sau dă Mama Omida din hipotalamus cu ghiocul și brusc, ghici ce, chair
ești în alt loc. Numai că nu orice prost poate, pentru că, desigur, trebuie să
fii dotat oleacă din punct de vedere al inteligenței native sau cu ceva efort
intelectual masiv ca sa-ți atingi planul.
Personajul principal însă, este un mediocru. Defapt mai jos un pic, este
prost de-a binelea, deci jauntarea e ultima lui problemă. Cum își găsise și el
un post de inginer (mai mult mecanic, dar la vremea aia trebuia să sune bine),
îl iau unii pe o navă, să înșurubeze și el p-acolo ceva și să mai dea cu
mătura, însă partea proastă e că se întâmplă nasoala și nava cam bubuie. Dintr-o
pură întâmplare combinată cu un extrem de bun instinct de supraviețuire,
băiatul supravițuiește într-un dulap, de unde, cu un efort extraordinar, mai
iese din când în când, încercând să drămuiască resursele, în vederea
supraviețuirii a câtorva minute, care se transformă în zile, ore, săptămâni.
Pare să fie salvat la un moment dat, când o altă navă se apropie, însă, cu
toate eforturile lui, care îi reușesc până la urmă și se face văzut și auzit,
dacă nu mă înșel, noii veniți îl ignoră
și îl lasă acolo să moară. Și de aici lucrurile devin foarte tari,
pentru că, psihologic, toți avem cică un buton undeva acolo, pe care dacă
cineva apasă, oricât de dobitoci, mediocrii, emo, sau în depresie am fi, brusc
ne realizăm nivelul și facem tot ce e posibil să-l depășim. Avem parte de acea
determinare extraordinară și ajungem să evoluam într-un ritm atât de alert,
încât uimim prin propria noastră perseverență. Și ce motiv mai bun să te miști
din loc, decât dorința de răzbunare. Tipul cu pricina nu numai că scapă, ba mai
și devine un adevărat pericol pentru dușmanii săi și ajunge în cele din urmă o adevărată
forță în Galaxie, aproape pe cont propriu.
Cartea a fost comparată cu o versiune SF a Contelui de Monte Cristo, cu
care se aseamănă oarecum, însă nu e o clonă sau ceva. Doar există elemente
comune, iar eu, personal o prefer pe aceasta (sorry nea’ Dumas, mi-au plăcut mai mult mușchetarii...). E
scurtuță, vreo 300 de pagini de voie deci merge citită într-un weekend și
tratează niște teme intersant prezentate. Mai ales partea în care bogații, care
erau prea snobi să se teleporteze, ajung să meargă cât mai încet posibil,
făcând din mersul pe jos o activitate
extraordinară și complet elegantă, iar mașinile și autobuzele, niște obiecte de
lux, destul de rare în mâna mojicilor, care oricum, pot, în mare parte, să
ajungă oriunde cu puterea gândului. Defapt nu oriunde, căci în fucție de
abilite, poți ajunge la maxim câțiva kilometrii dintr-o singură jauntare. Adică
nu ești Doamne-Doamne să te teleportezi prin vacuum, așa, după propriul chef.
Recomand această carte pentru toți iubitorii genului, iar până acum Bester
nu m-a dezamăgit. Sper să apuc să-i citesc întreaga operă, pentru că pare
extrem de OK. No, bine. Că dacă nu, e rău.
No comments:
Post a Comment