Assassin's Creed (Seria)

Am jucat primul joc din serie în 2008, când, dintr-un motiv pe care nu mi-l explic, m-am dus din nou la jocuri, după o absență de aproximativ 7 ani. Asta pentru că aveam calculator acasă și “la jocuri”, pentru mine, însemna internet cafe-ul ăla draguț care avea o comunitate de gameri, cu care și astăzi, mai am de-a face. Pentru că asta era singurul motiv pentru care, având instrumentul muncii la îndemână, ai mai ieși din casă cu dorința de a cheltuii bani aiurea prin te miri ce dugheană, unde ai șanse să ai un chinez în stânga, care râde a prost cand intră și iese din Starcraft și un rrom de vreo 40+ care urlă după operator să-l pună pe motoretă în GTA San Andreas. Fiind fan al seriei Mortal Kombat, m-am dus să termin ultimul joc din serie, numai că mi-am calculat greșit timpul și am mai rămas cu vreo 2-3 ore la bord. Și-am zis să testez și eu ceva nou, am întrebat prin zonă și cum nu aveam chef de Halo (încă mi se pare aiurea ideea de shooter pe  consolă, că doar cu mouse-ul e floare la ureche comparativ), mi s-a recomandat Assassin’s Creed. Primul din serie, desigur, pentru că nu mai apăruse altul.

Și mi s-a părut excelent. Povestea a fost extrem de tare, iar gameplay-ul excelent. Și atât de mult mi-a plăcut încât, până în ziua de azi, doar câteva jocuri din serie mi-au scăpat. Mai exact cele pentru PSP, pentru că, na, de unde așa ceva. Dar fac eu cumva și le termin și p-alea, numai de ciudă, dacă nu altfel.

În fine, treaba stă cam așa. Cică din vremuri imemoriale, există două facțiuni. Asasinii, băieții buni, care omoară din dragoste pentru omenire (ca orice baiat bun de altfel), luptând veșnic din umbră, sau, după cum am jucat eu, nu chiar, pentru că jocurile îți permit să intrii pe ușa din față cu toporul în mână. La polul opus, există Templierii. Aștia ar fi băieții răi, pentru că asupresc poporul și se chinuie să domine omenirea. Lucru apreciabil de altfel, mai ales că, pe termen lung, au intenții bune, pornind de la ideea că gloata nu știe ce vrea și fără un pumn de fier, nu sunt în stare de nimic. Dar de, trebuie să există ala de luptă pentru justiție, mama lui. Nu mai poate omu să rupă picioarele liniștit la oameni, că sare glugatu’ cu lama din încheietură să-ți ai gâtu frate. Rușine, dom’le, rușine. Greu cu dictatura, dar cine să te înțeleagă. Ești tu acolo, pe giagichi și vor asasinii să te omoare că ești naspa. Vezi cum e lumea ? Rea!

Primul joc din serie, începe cu apariția unui aparat, care, cică îți vede prin gene (și sprâncene) și te poate contecta mental cu unul dintre înaintașii tăi. Mai exact, dacă vrei să vezi unde a ascuns bunicu’ auru’ când te-a dezmoștenit și cine are testamentul care te numește oficial șef peste muntele cu sare, e bine să apelezi la Abstergo, care deține tehnologia asta minunată. Păcat că sunt templieri și dacă nu faci parte din gașcă s-ar putea să te trimită la Zamolxe și nu prin varinata cul cu cascuță și pat tehonologic, ci direct, de la etaj, fără posibilitatea să pui pauză și s-o iei de la zero dacă te ofitici.

Desmond Miles (fi-i-ar numele spurcat) este personajul principal într-un fel. Al seriei, pentru că el este urmașul celor mai cool asasini din istorie. Cumva, toți smecherii istoriei prin sângele lui s-au născut. Sau invers, sau ceva.  Oricum, de la băiatul ăsta, ai cum, folosind aparatu cu pricina să acesezi memorii ale unora dintre cei mai temuți vrășmasi ai Templierilor. Iar ei caută ceva. Și anume tehnologie de dinaintea istoriei noastre, cel puțin așa cum o știm. Pentru că, a fost cândva, o civilizație străveche, care s-a cam dus naibii prin negura vremilor de dinaintea scrisului și jocului de zaruri. Că aia au dispărut, nu-i bai, căci au lăsat purcoi de tehnologie în urmă, numai că, nefiind proști, au pitit-o bine. Asasinii însă, sunt Ză Chozen Oan pentru că... detalii, dar Templierii vor puterea pe mână, ca să recreeze universul după chipul și asemănarea lor. Așa că, prin toată seria, te chinui cu ăștia mici, care o ard periculoși, să nu le încapă vreun gaget prin cămară care să schimbe regulile jocului și să-i facă exagerat de puternici.

În orice caz, odată conectat la aparat ajungem să călătorim prin istorie, unde vom participa, pentru că logic, la unele dintre cele mai tari evenimente care ne-au marcat cultura noastră de pământeni amărâti.  Vom fi Altair și vom participa la Cruciade, unde îl vom vedea pe Richard Lionheart și vom vizita Damascul anilor 1100. Vom fi Ezio și aici vom face multe, pentru că el este PERSONAJUL și nici unul nu s-a mai ridicat la nivelul lui. Alături de el vom vizita Florența, Roma și Istanbulul și vom lupta împotriva familiei Borgia, întâlnind persoane de mare valoare ale vremii, precum DaVinci și Machiavelli, Caterana Sforza sau Suleiman, deocamdată nu încă Magnificul. Iar mai târziu, vom avea parte de Conor, alături de care vom vedea Revoluția Americană și alături de Edward Kenway vom jefuii alărturi de Pirații din Caraibe.

Personal, aș zice că AC-urile sunt cele mai bune jocuri cu istorie. Cel puțin la capitolul action-adventure. Pentru că mai exista strategiile și în orice moment merită jucat un Age of Empires sau un Empire Earth. Spun asta pentru că am verificat și poveștile se leagă într-o proporție destul de mare cu evenimentele reale, petrecute în acea perioadă. Aparent, Ubisoft, pentru că ei produc seria, chiar consultă niște personalități în domeniu și trimit băieții cu narativa prin locurile cu pricina, iar poziționarea majorității clădirilor în orașele explorabile este destul de apropiată de cea reală.

Cam atât despre Assassin’s Creed. Ar mai fi parte de gameplay, care este și ea destul de tare și merită menționată, însă mă voi lega de ea când voi lua jocurile la bani mărunți titlu cu titlu. Pentru că lucrurile se schimbă de la joc la joc și în unele cazuri în bine, în altele.... Dar vom lăsa pe altă dată.