Planescape: Torment

Când, la o discuție celestă dintre cele la care participă doar zei ca mine, se discută despre cele mai bune povești din jocuri, am mereu un top. Și topul ăsta, bineînțeles că variază  de la an la an, odată cu acumularea de noi cunoștințe în domeniul acesta vast și în continua expansiune. La ora actulă pot să mă gândesc la 3 titluri care se află pe cele mai de sus culmi ale clasificărilor, cel puțin din punct de vedere narativ. Acestea sunt (și cam asta e ordinea, descrescătoare) Legacy of Kain, Neverwinter Nights: Hordes of the Underdark și Planescape: Torment. În primul caz, nu se poate vorbi despre un singur titlu, pentru că seria este atât de bine legată și în așa măsură prezentată, încât nici unul dintre jocuri nu îți poate prezenta singur povestea toată așa cum trebuie. Bine, fiecare dintre ele poate fi parcursă în sine și e foarte tare, dar totul unitar face chestia aia mișto, la care stau să mă gândesc și azi, la vreo 10 ani de la terminarea ultimului titlu din Legacy. Însă subiectul discuției de astăzi îl reprezintă Planescape Torment.

Voi incepe cu gameplay-ul, pentru că la poveste o să mă întind sigur, că doar aia e ce e mai tare la jocul de față. În mare, jocul funcționează pe model clasic D&D. Adică cu zarul D20 pe fundal și atribute care îți influențează cam tot ce mișcă. Adică, dacă ai inteligență mică, o să te prostească cam toată lumea, însă cu un punct în plus, îți cam bați joc de tot ce mișcă, de la îngeri la demoni (adică și de Nikita, că cică și ea e scriitoare publicată – WHAT AM I DOING WITH MY LIFE ?). Sistem aici este bazat pe party și de unu singur ți-o cam iei urât. Dar, despre companions o să dezvoltăm mai târziu. Ca loot, jocul e cam ciudățel, dar face parte din fler-ul jocului. Adică ai de exemplu personaje pe care le poți echipa cu dinți otrăviți sau ochi magici, dar ai la dispoziție și alte jucării gen tatuaje sau inele și cerceri fermecași ca să te blesteme lumea numi așa, de jumate, și în loc să-ți crape inima, doar să te doară sufletul. Dincolo de asta, vrăjile sunt printre cele mai tari pe care le-am văzut. În primul rând au animații extrem de tari, gen, se uită moartea în ceaun și te zdrobește cu deștu’, sau iese ditai tunu’ robotic pe lumea aielaltă și trage într-un portal care i se deschide vrăjmașului pe la dreapta tatălui. Oricum, pe partea de gameplay, jocul este excelent, pentru că, în primul rând e cam neiertător și în al doilea rând are niște personaje atât de mișto prezenate încât stai de vorbă și anlizezi pe fiecare în parte cu aceeași plăcere cu care te-ai uitat la primul npc din cale. A și jocul are câte o descriere pentru fiecare char în parte. Deci dacă dai de două băbuțe prin oraș care arată la fel, s-ar putea să ai descrieri complet diferite și una să-ți dea un quest, alta să te ia la rost că de ce ai plecat brambura prin lume și nu ai rămas la vatră pentru prășit.

Însă toate acestea, excelente cum sunt, povestea ia premiul în cazul titlului de față. În primul rând, chestia cea mai tare aici, e că narativa n-are nici o treabă cu salvarea universului sau alte jucării de gen. Dacă primele două story lines prezentate în top 3 se vor epice, adică-te dacă tu n-ai fi, lumea s-ar duce la Scaraoțki, în cazul NWN:HOD literally, în Planescape: Torement ești doar o un simplu necunoscut care încearcă în primul rând să supraviețuiască și apoi să afle mai multe despre el.

Te trezești pe masă în interiorul unui mortuar, unde, aparent, ai înviat... din nou. Personajul este aproape dezbrăcat, iar până la finalul jocului nu poartă un nume propriu. El este the Nameless, un tip zgâriat, tăiat, crestat și tatuat pe mare parte din suprafața corpului, al carui singur scop în viață este să afle mai multe despre el. Pentru că e amnezic, iar moartea cică îți ia din amintiri la un moment dat. Singurul lucru clar, este că omulețul nostru (dacă o fi om, pentru că nu se specifică), este nemuritor în adevăratul sens al cuvântului. Absolut nimic nu îl poate adormi forever și asta pune o problemă gravă, neputând niciodată să știe tot despre trecut. Pentru că ar fi putut să fie cel mai neneorocit bici al lui Dumnezeu de la Atilla încoace, sau Maica Tereza, varianta extraplanară și tatuată cu jurnale pe spate. Asta pentru că, da, băiatul nostru se folosește de propria piele ca să-și amintească despre trecut. Sau se folosise oricum pentru că ai deja niște mesaje lăsate de dinainte.

Odată trecut tutorialul, dacă se poate vorbii despre așa ceva, afli că te găsești într-un dintre cele mai importante orașe ale universului și anume Sygil. De ce atât de important ? Pentru că este orașul portalurilor, și e cum ar veni hub-ul planar al existenței. Adică, cam tot te poate teleporta, dacă ști cheia potrivită, care poate fi absoult orice. Un cântec, o arcadă pe sub care treci, o șosetă pe care o atingi, chiar și o altă persoană. Ai făcut ce nu trebuie și te trezești fie în paradis, fie în vulcan, fie printre cărămizile celui mai apropiat perete, ca mortar colorat în roșu, că așa șade bine unui sânge adevărat. Aventura este una urbană. Adică-te cam tot ce faci se întâmplă într-un oraș și prin zonele din apropierea lui. Și ai parte de o grămade de quest-uri și zone unice.

Unul dintre locurile mele preferate este The Brothel of Intellectual Lust, acolo, unde, poți vorbi cu niște fete drăgălașe în schimbul unor informații, povestiri sau relatări de aventuri personale. Și spun vorbit, pentru că pe baza conversației prestează toate gagicile. Unele fac schimb de povești, altele de glume și altele de informație brută, ba chiar una, face schimb de blesteme și înjurături.

Iar companionii, ei, asta e una dintre cele mai tari părți ale jocului. Fix cum începi, vine la tine un cap plutitor, mai bine zis un craniu, care este Morte, unul dintre cei mai faini companioni din vreun joc. Are personalitate, e pasiv-agresiv, asta cand nu mușcă și este extrem de amuzant. Recomand a se juca cu el cap coadă, cel puțin la primul walkthrough pentru maxim de fun și pentru dezvăluiri incendiare (cu Bianca Drăgușan, sau nu....). Din aceeași categorie a entuziaștilor urmași, mai amintim cubul roboțel de prin tăărâmul ordinii și legii, baiatul elemental de foc, care e un portal în sine și prăjește micul la minut, matroana succubă care e căzută din grațiile abyss-ului, deci de treabă și alții și mai interesanți. Ai interacțiuni cu ei o grămadă și au și păreri proprii și nu sunt chestii cu personalitate de carton și opinii cretini despre binili învingi și ie uom bun ala di ti-ajută.

Oricum jocul este genial, iar povestea și mai și cu elemente mai ciudățele și mai exotice, pline de un șarm complet strain celorlalte jucarele di aceeași categorie. Merită jucat și nu doar odată.

Iar în urma aventurilor tale, multe și grozave, după mult chin și mers brambura printre realm-uri și realități paralele, ajungi să răspunzi la întrebarea „Ce poate schimba natura unui om ?”