Ender's Game

Nu auzisem de Ender pe căile clasice. Era doar o carte la care mă uitam pe un raft. Prietena mea mi-o făcuse cadou de ziua mea, alături de Alchimistul lui Coehlo. Pe cel din urmă l-am citit primul, că doar aia a fost și faza. Doar nu mi-a facut cadou toate jegurile pământului ca să nu le citesc si pe urmă să nu ne râdem. Mare porcărie, dar n-o să intru în detalii aici despre mediocritatea pământului ridicată la nivel de religie de niște oameni care au avut prea puțin contact cu clasicii ca să înțeleagă de ce chestiile astea de secretare frustrate sunt extrem de proaste. Vorb-aia toți știe despre maneliștii aia cul, Platon Valuoare, Machiavelii Dușmanii-mi poartă pică și Shakespare Salam, cu tot cu copilu de aur Mozard, dacă îți place zdringhi-zdringhi. Dar să nu fim capturați de boala pe drumuri inițiatice de ciobani idioți și să ne întoarcem la zona SF. Adică acolo unde se găsește și Ender.

La insistențele doamnei, am cedat, că de, este și eu fire sensibilă și am pus mâna de-am citit drăcia. A început destul de nașpa. Ceva copii, hai să-i antrenăm, blah blah. Cumva am lasat-o din mână, dar am revenit și am citit-o până la capăt. Tot pentru că am fost rugat. Și bine că s-a întâmplat. Cartea s-a dovedit până la urmă suficient de bună cât dsă vreau să mai am parte și de cumpărături ulterioare. Adică sunt bucuros să spun că dețin în română întreaga sagă principală de patru cărți și așa de mișto mi se pare chestia asta încât le voi citii în engleză. Până una alta să intrăm un pic în poveste, ca să vedeți și voi ce mi s-a părut mie ok la chestia asta.

Lucrurile nu stăteau tocmai bine pe Pământ în viitorul indepărtat al omenirii. 3 facțiuni domninante își făceau de cap și odată cu apariția călătoriei interstelare, lucrurile s-au împuțit și mai tare. Foame de resurse, dispute pentru o mai bună împărțire a hărții și alte asemenea jucării, au determinat o extindere fără precedent. Iar în această exapansiune oamenii au dat de gândaci. O nouă specie sentientă. Nici un contact verbal nu a fost posibil, pentru că această specie comnica la nivel de stup printr-un canal subspațial, o modalitate unică de a transmite informații fără limite sau frontiere. Mai bine zis, nu aveau vorbă sau cuvânt, ci își transmiteau imagini direct în cap de la unu la altul indiferent de distanța la care se aflau. În consecință zero comunicare, deci război pentru ambele specii. Că doar dacă vine creatura la tine și dă din antene, o cam iei la stânga că poate vrea să te mătrășească. Pe lângă faptul că ambele facțiuni vroiau cam aceleași resurse, că de. Drept pentru care omuleții noștrii au dat cu bomba, cu metralera, cu laseru și cu bolovanu’ fără prea multe discuții.

Toate bune și frumoase, numai că, gândacii, comunicau instantaneu la orice distanța. Erau exagerat de mulți și nu înțelegeau pierderea de vieți în sensul uman. Și erau destul de deștepti cât să aibă și ei navetuțele lor și propria tehnologie destructivă. Drept pentru care oamenii nu aveau ABSOLUT nici o șansă. Pentru că orice tactică ar fi avut, era nevoie de un gândac ca să te observe și toată rasa să știe ce ai de gând. Și totuși primul război a fost câștigat datorită unui genial comandant care, cumva, a schimbat soarta războiului, iar extratereștrii s-au retras, însă toată lumea s-a prins că nu de tot. Băieții cu puterea de pe Pământ au dat noroc repede și-au început să-și unească resursele în vederea noii amenințări, iar cea mai bună soluție la care au ajuns a fost creerea unor comandanți superiori genetic, născuți pentru un singur scop: să devină niște strategi desăvârșiți, atât de buni încât următoarea invazie sau viitorul conflict să poată fi câștigat de noi, bieții oameni.

Iar dintre aceste genii, Ender Wiggin, personajul principal, cu vreo 9 anișori la bord, rămâne principala speranță a omenirii. Drept pentru care este antrenat. Din greu și cam toată cartea. Și aici apar exagerat de multe conflicte, căci școala militară e grea și când soarta lumii stă în joc, presiunea devine imensă. Sunt folosite cele mai neortodoxe metode (cel puțin pentru vremea aia), iar Ender este împins până la limită și dincolo. Bineînțeles, cea mai complicată dintre presiuni este cea psihologică, însă dacă totul e prezentat ca un joc, consecințele sunt un pic mai puțin... nefaste. Cel puțin până termini jocul. Trăirile acestuia sunt foarte bine prezentate și recomand seria, sau cel puțin primul volum. Ca să nu mai dau spoilere, o să spun că Orson Scott Card are mai multe chestii scrise. Culmea, nu ? Până acum am mai citit Wyrms, care mi s-a părut extrem de plictisitoare.  Însă seria Umbrelor, plasată în același univers cu Ender, s-ar putea să fie mai bună. Nu știu, doar p-astea 2 de la nenea Orson, le-am avut sau le-am citit.

Până la urmă Ender’s Game, râmâne una din cărțile cele bune. Iar finalul te face să gândești. Oare cât de bine ai înțelege intențiile noilor venițit, dacă asta s-ar întâmpla la nivel interplaneter. Că doar abia ne înțelegem om cu om...

Cam asta ar fi de zis depre carte. A... și să nu vedeți filmul. Îi mare jeg...

The Good

Perspectiva lui Ender, fatalismul geniului care își termină treaba reflex, viziunea asupra vieții a unei minți antrenată pentru finalitate

Conflictul de fundal între două specii care, fundamental, nu pot comunica în sensul clasic

The Bad

Prea puțină dezvoltare a personajelor secundare

Dacă tot ai o armă de distrugere în masă de un potențial exagerat, de ce n-o pui pe mai multe nave, când resursele tale sunt pănă la urmă irelevante în fața unui pericol iminent.